Stiluri de parenting. Efecte asupra dezvoltării copiilor

Conceptul de stiluri parentale a fost introdus în anii 1960 de psihologul clinician Diane Baumrind, care a realizat un studiu pe un grup de 100 de copii preșcolari pentru a analiza diferențele în modul de interacțiune al părinților cu aceștia. Baumrind a identificat mai multe dimensiuni esențiale ale educației parentale, cum ar fi strategiile disciplinare, afecțiunea, stilurile de comunicare, încurajarea și așteptările privind maturitatea și controlul. Pe baza acestor dimensiuni, ea a propus că majoritatea părinților adoptă unul dintre cele trei stiluri parentale: autoritar, autoritativ sau permisiv. Ulterior, în 1983, cercetătorii Maccoby și Martin au adăugat un al patrulea stil de parenting, denumit neimplicat sau neglijent

Stilurile parentale se bazează în principal pe două aspecte esențiale:

• modul în care părinții răspund la nevoile și așteptările copiilor, oferind afecțiune și sprijin;
• modul în care părinții impun cerințele și așteptările față de copii, prin comportamente, disciplină, stabilirea și aplicarea regulilor.

Principalele stiluri de parenting

Fiecare stil parental presupune o abordare distinctă în creșterea copiilor, având atât avantaje, cât și dezavantaje specifice, și poate fi recunoscut printr-o serie de caracteristici proprii. Cele patru stiluri principale de parenting se bazează pe combinația dintre nivelul de susținere oferit (responsivitate) și gradul de control (așteptări).

Stilul parental autoritar (sau strict)

Părinții autoritari impun așteptări ridicate, reguli stricte și aplică pedepse severe. În acest stil de parenting, se așteaptă ca cei mici să urmeze regulile fără excepție. Părinții autoritari nu negociază cu copiii și consideră că aceștia trebuie să asculte fără a pune întrebări.

Sentimentele copiilor nu sunt luate în considerare, iar dacă aceștia întreabă de ce trebuie să respecte o regulă, răspunsul obișnuit este „pentru că așa spun eu”. Acești părinți au standarde ridicate și aplică pedepse, uneori drastice. Ei stabilesc reguli stricte și se așteaptă ca acestea să fie urmate întocmai.

Un părinte autoritar este exigent, dar nu receptiv, manifestând un comportament distant și axându-se mai mult pe pedeapsă decât pe disciplină pozitivă.
Pedepsele, spre deosebire de disciplina pozitivă, fac copilul să se simtă vinovat sau rușinat, fără a-i oferi instrumentele necesare pentru a învăța din greșeli.

Copiii crescuți într-un astfel de mediu strict pot fi mai predispuși să se răzvrătească în perioada adolescenței și pot dezvolta tendințe agresive față de alți copii.

Așteptările mari pot duce la probleme de stimă de sine, făcându-i pe copii să simtă că nu sunt niciodată suficient de buni. Aceștia pot deveni mai predispuși la comportamente de rebeliune, iar stima de sine scăzută poate contribui la agresivitate, furie și nemulțumire generală.

Unele studii arată că acești copii prezintă un risc mai ridicat de depresie.

Totuși, există și aspecte pozitive: unii copii crescuți în acest mediu tind să fie disciplinați și, de obicei, au rezultate bune la școală.

Stilul parental autoritativ (sau democratic)

În acest stil parental există atât control și așteptări, cât și susținere și responsivitate, fiind cunoscut și ca stil parental democratic. Părinții care adoptă acest stil mențin standarde și așteptări ridicate, dar într-un mod flexibil și asertiv. Ei depun eforturi semnificative pentru a construi și menține o relație sănătoasă cu copiii, stabilind reguli clare și consecvente, dar ținând cont de opiniile și nevoile acestora. Explică motivele din spatele regulilor, oferind copiilor oportunitatea de a înțelege și de a învăța despre valori și obiective.

Părinții autoritativi alocă timp și energie pentru prevenirea problemelor de comportament, creând un mediu iubitor și de sprijin. Folosesc laude și recompense pentru a încuraja comportamentele pozitive, iar regulile și limitele sunt clare și consecvente.

Așteptările lor sunt rezonabile, iar feedback-ul pozitiv este frecvent, echilibrând cerințele cu afecțiunea și sprijinul. Când regulile sunt încălcate, nu recurg imediat la pedepse, ci ajută copilul să înțeleagă comportamentele corecte și îl sprijină în luarea unor decizii mai bune în viitor. Regulile impuse ajută la dezvoltarea autocontrolului emoțional și a independenței, dar trebuie aplicate corect și explicate clar copilului.

Acest stil de parenting este considerat echilibrat, iar cercetările arată că, în general, copiii crescuți astfel au o stimă de sine mai ridicată și o calitate a vieții superioară față de cei crescuți de părinți autoritari sau permisivi.

Datorită implicării parentale echilibrate cu respectarea autonomiei, copiii învață cum să dezvolte relații sănătoase și au un stil de atașament securizant (sigur).

Stilul parental permisiv (sau indulgent)

Părinții permisivi sunt, în general, iubitori și grijulii, dar nu stabilesc reguli sau limite clare și, chiar dacă le stabilesc, nu le aplică cu consecvență.

Aceștia tind să se comporte mai degrabă ca prieteni decât ca părinți, având foarte puține reguli sau deloc.

Părinții indulgenti se văd mai mult ca prieteni ai copiilor și nu ca modele de autoritate, monitorizând și disciplinând rareori comportamentul acestora.

În timp, copiii pot întâmpina dificultăți în a respecta regulile și limitele impuse.

De asemenea, părinții permisivi tind să îi protejeze excesiv pe copii de consecințele propriilor acțiuni, ceea ce poate duce la probleme legate de autocontrol și respectarea limitelor.

Unele cercetări sugerează că parentingul permisiv poate crește riscul de obezitate și apariția cariilor dentare la copii. Copiii cu părinți permisivi sunt mai predispuși să consume alimente nesănătoase, bogate în calorii și sărace în nutrienți, ceea ce crește riscul de obezitate și alte probleme de sănătate.

De asemenea, acești copii tind să nu respecte reguli legate de alimentație, program de mese, somn sau igienă, inclusiv periajul dinților.

Stilul parental neimplicat (sau neglijent)

Pe lângă cele trei stiluri principale de parenting descrise de Baumrind, psihologii Eleanor Maccoby și John Martin au propus un al patrulea stil: parentingul neimplicat sau neglijent.

Părinții cu acest stil acordă foarte puțină atenție copiilor și interacționează rar cu ei.

Copiii care cresc cu părinți neimplicați se confruntă adesea cu probleme legate de stimă de sine scăzută, impulsivitate și dificultăți de sănătate mintală.

Părinții neimplicați, denumiți uneori neglijenți, nu oferă sprijin emoțional adecvat și, în cazuri extreme, nu îndeplinesc nici nevoile de bază ale copilului, cum ar fi hrana, adăpostul, îmbrăcămintea sau educația.

Acești părinți nu sunt nici exigenți, nici receptivi, refuză comunicarea, nu impun reguli și nu oferă îndrumări. De obicei, sunt indiferenți, nefiind nici calzi, nici reci.

Părinții neimplicați nu folosesc un stil specific de disciplinare și au interacțiuni minime cu copilul.

În unele cazuri, copiii acestor părinți pot dezvolta o oarecare autosuficiență și rezistență, dar aceste abilități apar din necesitate.

Totuși, ei pot întâmpina dificultăți în gestionarea emoțiilor, performanța școlară și menținerea relațiilor sociale.

Lipsa regulilor, sprijinului sau comunicării îi lasă pe copii fără o direcție clară în viață, ceea ce crește riscul adoptării unor comportamente problematice, cum ar fi absența de la școală sau lipsa de implicare în activitățile academice.

De asemenea, acești copii pot avea dificultăți în reglarea emoțiilor și un risc mai mare de depresie. Cercetătorii sunt de acord că acest stil de parenting nu aduce beneficii.

Părinții neimplicați pot fi neglijenți, dar acest comportament nu este întotdeauna intenționat. De exemplu, un părinte care suferă de probleme de sănătate mintală sau fizică poate să nu fie capabil să răspundă constant nevoilor copilului.

În alte cazuri, părinții neimplicați nu au cunoștințe despre dezvoltarea copilului sau cred că acesta se va descurca mai bine fără supraveghere. Uneori, părinții sunt pur și simplu copleșiți de alte responsabilități, cum ar fi munca sau administrarea gospodăriei. De obicei, acești părinți îndeplinesc nevoile de bază ale copilului, dar rămân în mare parte detașați de viața sa.

Alte tipuri de stiluri de parenting

Pe lângă cele patru stiluri principale de parenting au fost definite și alte stiluri secundare:

Parentingul atașat (prin atașament)

Acest tip de parenting este centrat pe copil și are ca scop crearea unui mediu sigur și iubitor pentru cel mic. Implică un contact fizic frecvent, cum ar fi ținutul în brațe și îmbrățișările. Părinții răspund imediat la nevoile copilului, oferindu-i confort și liniștindu-l, astfel încât acesta să se simtă constant iubit și protejat.

Studiile sugerează că acest stil de parenting poate conduce la o mai mare independență, un nivel mai scăzut de stres, empatie crescută și o capacitate mai bună de reglare a emoțiilor.

Parentingul liber

Parentingul liber are anumite asemănări cu parentingul permisiv, deoarece ambele abordări sunt flexibile și implică foarte puține reguli stricte. Totuși, parentingul liber pune accentul pe dezvoltarea independenței copiilor.

Acest stil presupune să le oferi copiilor libertatea de a explora, încurajându-le creativitatea și abilitățile de rezolvare a problemelor. Le oferă spațiu pentru a experimenta și a-și asuma riscuri, dar sub îndrumarea atentă a părinților. Astfel, copiii dobândesc independență, responsabilitate, libertate și control asupra propriilor alegeri.

Parentingul de tip elicopter

Un părinte de tip elicopter supraveghează fiecare aspect al vieții copilului într-un mod exagerat. Acești părinți sunt hiperprotectori și încearcă să controleze fiecare situație, având puțină încredere în capacitatea copilului de a gestiona lucrurile pe cont propriu. Oferă constant îndrumări și intervenții, din dorința de a proteja și de a face bine copilului.

Totuși, acest stil poate avea dezavantaje, precum scăderea încrederii copilului în propriile abilități, probleme cu stima de sine, un risc crescut de anxietate și depresie la maturitate, teama de eșec și dificultăți în rezolvarea problemelor.

Parentingul conștient

Parentingul conștient înseamnă aplicarea principiilor mindfulness în educația parentală.

Acest stil se concentrează pe auto-reglare, astfel încât părinții să nu reacționeze impulsiv sau negativ, și pune accent pe empatie, ascultare activă și conștientizare de sine.

Parentingul conștient contribuie la îmbunătățirea comunicării dintre părinți și copii, la reducerea problemelor de comportament și la dezvoltarea abilităților de auto-reglare.

Parentingul pozitiv

Mai multe studii au demonstrat că disciplina pozitivă are rezultate benefice asupra comportamentului și dezvoltării emoționale a copiilor.

Parentingul pozitiv pune accent pe importanța respectului reciproc și pe utilizarea unor metode constructive de disciplinare. Această abordare se concentrează pe explicarea și învățarea comportamentului adecvat, în loc de a aplica pedepse. Părinții care adoptă acest stil sunt atenți la nevoile, etapele de dezvoltare și temperamentul copiilor lor.

Această metodă de parenting își propune să încurajeze comportamentul bun, mai degrabă decât să pedepsească comportamentele nedorite. Încurajează ideea că nu există copii „buni” sau „răi”, ci doar copii cu nevoi diferite. Astfel, copiii reacționează în moduri sănătoase atunci când se simt sprijiniți și apreciați.

Parentingul nordic

Parentingul nordic este similar cu parentingul liber, reprezentând o abordare blândă în educația copiilor. Acesta se concentrează pe petrecerea timpului în aer liber, pe jocul liber și pe dezvoltarea încrederii în sine, precum și pe cultivarea empatiei și respectului.

AUTOR: Raluca Vasiliu Botez, trainer de PUBLIC SPEAKING

Completează acest FORMULAR dacă dorești să afli calendarul următoarelor activități pentru copiii și adolescenții din Iași.